Venise zilele trecute la mine pe birou o gărgăriţă şi mi-a fost milă să o dau afară, aşa că acum presupun că hoinăreşte pe undeva prin casă.
M-am trezit pe la 6 jumate. Intrăm la 8 acum şi speram să nu mai întârzii, dar socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. A nins 3 zile la rând şi de dimineaţă încă mai cădeau ceva fulgi de nea, deşi nu era o ninsoare ca cea de dumincă, însoţită de rafale puternice care te speriau.
Buuun. Şi ce-mi zic? Hai să mă grăbesc să ajung la fizică. Îmi iau bluză, plover; îmi pun fular, mânuşi, căciulă... arătam ca un urs mare de pluş care abia poate să-şi mişte mâinile. Mi-am amintit acum de ce uram iarna. Vara mă simt aşa liberă... şi îmi ia doar 3 minute să mă îmbrac(în cazurile urgente, ca cel de faţă). Îmi pun bocancii şi ţuşti! pe uşă.
Într-o zi obişnuită fac 15 minute până la metrou, maxim 20. Dar azi zăpada era până mai sus de genunchi. Şi cum nimănui nu-i pasă de străduţele din spatele bulevardelor, iata-mă luptându-mă cu nămeţii.
Încercam să merg pe urmele celor care se treziseră mai devreme decât mine şi tocmai când mă grăbeam mai tare zăresc în faţa mea o dacie(că d'asta are românu' nostru) galbenă care, spre ghinionul tuturor, rămăsese blocată. Zic "spre ghinionul tuturor" căci în spatele ei era coadă nu de maşini, ci de oameni care nu aveau pe unde să treacă. În stânga zăpadă şi maşini, în dreapta zăpadă şi maşini şi ce-ţi mai rămâne de făcut? Apucă-te acum şi împinge!
Mi-am continuat drumul, după ce am împins dacia, cu o viteză pe care unii probabil o credeau uluitoare, căci depăşeam pe mai toată lumea. Sportul ăsta m-a solicitat mai mult ca pe vremea când faceam 20 de ture de teren.
Ajung într-un final, după jumătate de oră, la metrou şi constat cu stupoare că în graba mea am uitat portofelul cu tot cu abonament, bani şi restu'. Oho! Ce ghinion... Mă îndrept agale către staţia de autobuz. Urc într-un 136 nu prea aglomerat şi îmi găgesc un loc - chiar simţeam nevoia să stau jos după distracţia cu zăpada. Nu aveam mult de mers - 5 staţii. Vara le parcurgeam în 10-15 minute, dar acum ghici ce? Mda... era cam aglomerat. Şi totuşi nu mă încumetam să cobor.
După încă jumătate de oră cu maşina mi-am zis "În sfârşit! Acum iau 41 şi în 20 de minute ajung". Dar alte surprize erau pregătite pentru mine la tramvai: staţia era puţin cam "super- full", cum aş zice eu, şi abia aveai loc să arunci un ac. Mă strecor, nici eu nu ştiu cum, până la mijlocul peronului şi soseşte un tramvai. Când uşile se deschid, oamenii încep să se mişte într-un mod violent: unii să coboare, alţii să urce.
"Da' staţi domne să coborâm. Purtaţi-vă civilizat, că doar suntem oameni" spune un bătrânel împingându-se în mulţime. El a avut noroc, a apucat să păşească în staţie, însă următoarea persoană - un student căruia i se agăţase ghiozdanul - a fost luat pe sus de către mulţime şi urcat înapoi, în tramvai. În tot timpul ăsta eu eram purtată de val: ba în spate, ba în faţă; ba mai la stânga, ba la dreapta... în orice caz, nu era chip să ies de acolo.
Tramvaiul, umplut până la refuz, încearcă să-şi închidă uşile. Câţiva domni binevoitori aflaţi pe peron ajută la închiderea acestora, împingând cu ambele mâini - asta îmi aminteşte de un filmuleţ cu metroul japonez.
Aşa a fost şi al 2-lea, şi al 3-lea... şi al 6-lea tramvai, până când, într-un final am nimerit lângă uşa care tocmai se deschidea şi deşi nu ţineam morţiş să urc, am fost nevoită(sau mai bine zis ameninţată de restul bocancilor din staţie).
În tramvai e linişte... şi cald, dar eşti pipăit din toate părţile. Ceea ce se numeşte 'spaţiu personal' aici nu există. Am nimerit iar într-o poziţie proastă: stau cu vârfurile picioarelor pe 20 de cm dintr-o scară, cu genunchii puţin îndoiţi, ţinându-mă de o bară de sus. Deja mă simt ca în zilele când făceam 'rezistenţă' la antrenamente, poate chiar mai rău.
În alte zile mă mai înveselea răsăritul soarelui peste Dâmboviţă, acum însă era prea mohorâtă vremea.
Nu mai intru în detalii că oricum, ca să vă daţi seama cum e, ar trebui să o simţiţi pe pielea voastră. Un drum de 45 de minute l-am parcurs într-o oră jumate. Cât înseamnă? Dublu?
NASOL!
Dar acum, după toată abrambureala asta, aş putea spune "ASTA ESTE ROMÂNIA MEA".
Nu?
